Duminică, acum 1900 de ani!

(continuarea articolului precedent)

După-amiază, în compania enciclopedicului Radu Marian, arhitectul sub bagheta căruia s-a ridicat - în anii 80 - un sfert din Constanţa modernă, ne-am plimbat pe faleză, de la portul Tomis până la Cazinou, şi înapoi.

În plimbarea noastră am trecut, inevitabil, pe lângă bustul lui Mihai Eminescu, ridicat în mijocul unui hemiciclu.

Turnat în bronz de către celebrul Oscar Han şi amplasat lângă Farul genovez încă din 1934, Eminescu priveşte spre nesfârşitul mării şi pare că murmură:

  “Mai am un singur dor:

   În liniştea serii
   Să mă lăsaţi să mor
   La marginea mării “

În urmă cu vreo 2000 de ani,  poate acolo stătea şi Publius Ovidius Naso (pe care, pe vremea mea, la şcoala primară,  copiii îl porecleau, evident, Nasolul). Stătea şi scruta orizontul în aşteptarea graţiei imperiale, care nu a venit niciodată. A primit, sper, graţia cerească, cu atât mai mult cu cât şi-a ispăşit păcatele pentru care a fost surghiunit, scriind nemuritoarele elegii despre exilul său tomitan, Tristele şi Ponticele. 

Corabia romană cu decretul de graţiere al lui Ovidiu n-a venit, deci, niciodată, dar   sute de ani au tot venit corăbii romane spre Tomis, Histria sau Callatis. Poate că au venit şi unele cu cohorte ale armatei lui Traian, care au participat la grandioasa bătălie din Dobrogea contra forţelor reunite ale dacilor, sarmaţilor şi bastarnilor, în 102.  Aşa încât Tropaeum Traiani  va fi următorul nostru obiectiv, în a doua zi a week-end-ului expediţionar . 

Pentru asta ne-am trezit duminică dis-de-dimineaţă, domnul Puiu Manu a fost dintotdeauna un spirit matinal, şi ne-am întors în portul Tomis,  unde am luat un mic dejun copios compus din omletă şi ceai tè verde menta (de la Filicori Zecchini  – publicitate gratuită!). Citadini impenitenţi, non-constănţeni,  nu ne bem  ceaiul în fiecare zi  pe malul mării, aşa că  am savurat pe-ndelete incredibila senzaţie de libertate pe care ţi-o dă albastrul infinit al mării, sub lumina caldă a soarelui abia răsărit din valuri. 

După care ne-am urcat  din nou la bordul lui Suzi (honni  soit qui mal y pense!) şi am demarat în… trombon ( tot un instrument muzical, ca şi tromba), până la Muzeul de Artă de pe bulevardul Tomis, de  unde am cumpărat mai multe cărţi şi albume despre frumosul oraş cu nume de femeie, Constanţa.

Doamnele de la recepţie ne-au şi pupat, nu ştiu dacă de bucurie că le-am lăsat cinci milioane pe cărţi, sau poate doar că ne revedeam după 3 ani de când organizasem ultimul Salon BD la muzeu.

Nici nu am trântit bine portierele lui Suzi (“mai uşor, băieţi, că o doare şi pe ea, chiar dacă e din tablă”), că am şi ajuns la Adamclisi.  Bineînţeles, muzica de colecţie a lui Marius m-a ajutat să fac această elipsă literară:  On the road, again (Willie Nelson), Sweet home, Chicago (Blues Brothers), Have you ever seen the rain (Creedance Clearwater  Revival), Speedway (nemuritorul Elvis)…

Adamclisi, pentru cei care nu au fost pe-acolo, este numele dat locului de conaţionalii noştri turci. Datorită faptului că monumentul uriaş, chiar dacă dărăpănat, li s-a părut  spahiilor care au descălecat acolo prima oară  că seamănă  cu o  biserică,  Biserica omului – casa lui Adam (Adam Kilisse). 

Romanii l-au construit deci, între 106-109, pentru a celebra victoria contra dacilor din 102. El făcea parte dintr-un complex funerar, alături de un altar pe pereţii cărora era nemurit numele celor 3.800 de militari romani morţi pentru patrie, pe teritoriul Daciei, precum şi un fel de tumul, în care se presupune că ar fi fost înmormântat un important conducător militar roman.

Tropaeum Traiani  era însă construit pe înălţime (se pare că iniţial măsura  36 de metri) aşa încât, conform ghidului de la faţa locului, monumentul era vizibil atât de pe Dunăre cât şi de pe mare.

Astăzi, oleacă din măreţie îi este luată de nişte rezervoare gigantice, construite în apropiere dar, dacă stai cu spatele la ele, nu le vezi, şi te poţi concentra pe  Trofeu, care a fost reconstruit în 1977, redându-i-se monumentalitatea de altă dată.

Practic, originale, de-acum 1900 de ani, mai sunt doar cilindrul de pământ de sub metope şi scara circulară cu cele 7 rânduri de trepte. Restul pieselor şi în special uriaşele metope pe care sunt sculptate (ceva mai rudimentar) scene de luptă dintre daci şi romani,  în maniera frizei circulare de pe  Columna lui Traian de la Roma,  au fost recuperate din cimitir, din curţile ţăranilor şi stânele ciobanilor din zonă, ba chiar de lângă nişte cişmele,  şi expuse în interiorul Muzeului de la Adamclisi.

În fine, sunt  multe de spus despre bătălia  şi monumentul de la Adamclisi, dar cel mai bine este că citiţi cartea lui Radu Oltean, Dacia. Războaiele cu romanii şi viitorul  album de benzi desenate Istoria e cea mai frumoasă poveste în benzi desenate.  

 Evident trebuie să vizitaţi măcar o dată în viaţă, Tropaeum Traiani, căci nici cuvintele, nici imaginile, nu pot reda cu adevărat  măreţia  locului. Eu am fost deja de două ori acolo, odată cu părinţii şi cu fratele meu, înainte de 1989 şi a doua oară, după 35 de ani, împreună cu dl Puiu Manu, Andy şi skipperul Marius.

 

  

Skipper care apoi ne-a  readus la Bucureşti ( cu We are the champions ca fundal sonor),  nu doar vii şi nevătămaţi, ci şi la timp pentru ca eu să prind ultimul tren spre Gun Hill. Pardon, Ban City.

Până data vitoare s-auzim numai de bine, dragi cititori!