sâmbătă, 13 august 2016

Regina şi Mama Mare


Week-end-ul trecut l-am petrecut la Bran, la invitaţia domnului Puiu Manu şi a doamnei Laura Stănescu. Fusesem de mai multe ori la castelul Bran, dar acum a fost prima oară când am vizitat Muzeul Vămii, unde sunt expuse mobilele şi bunurile personale regale, strămutate de la castel. 
Peste drum de muzeu era un tăpşan şi apoi urca abrupt un colţ de munte. Domnul Puiu Manu mi-a arătat, la baza acestuia,  un fel de capelă unde a fost depusă inima reginei Maria, atunci când a fost repatriată din Cadrilater, în 1940.

Pe drumul de întoarcere spre casă, în tren, mi-am adus aminte această întâmplare povestită în copilărie de mama, despre bunica ei. Am pus-o pe hârtie (la modul virtual) şi o povestesc la rândul meu, mai departe.


Pe vremea despre care vreau să vă povestesc, C.F.R.-ul era considerat ca o a doua armată. Nu doar pentru disciplină şi punctualitate, cât mai ales pentru faptul că de la C.F.R. se ieşea la pensie, nu mureai pe tarla, ca la agricultură.
Aşa că mama lui Tata Mare, părintele bunicului Marinică, care aproviziona  cu lapte şi brânză un inginer de la chefere, şi-a  zis că l-a prins pe Dumnezeu de picior, când şeful respectiv i-a propus să-l angajeze pe fiul său, de curând întors din armată, la C.F.R.
Manevrant, scriitor de vagoane, acar (dar nu acarul Păun!), Tata Mare a trecut prin mai multe meserii, până a ajuns cantonier la o barieră din marginea Bucureştiului.
Era acolo de vreo doi ani când, într-o primăvară, o gripă rebelă l-a trântit la pat.  Aşa că a trimis-o la barieră pe nevastă-sa, Mama Mare a mamei, să-i ţină locul în acea zi. 
Misiunea  era foarte simplă: "Când sună soneria, cobori bariera şi nu laşi pe nimeni să meargă mai departe, până nu trece trenul!"

Zis şi făcut. Mama Mare coborî şi ridică bariera de mai multe ori în acea zi, manevrând o manivelă grea. Un pic mai înainte de prânz sună din nou soneria, coborî bariera, când pe stradă apărură mai mulţi călăreţi, cu o doamnă frumos îmbrăcată în fruntea lor.

- Ridică bariera, femeie, şi lasă-mă să trec, că mai e până să vină trenul, porunci doamna cea frumoasă şi elegantă, ridicând calul uite-aşa, în două picioare.
- Cată-ţi de treabă, cucoană!, răspunse ferm Mama Mare.
- Ridică bariera, femeie, că eu sunt regina!
- Cucoană, poţi să fii şi regele României, eu am ordin să nu ridic bariera până nu trece trenul!

Aşa că regina României, şi alaiul ei de curteni, au aşteptat disciplinaţi la barieră, până a trecut trenul de persoane.
Tata Mare a murit în Marele Război, iar Mama Mare s-a întors la Slatina cu micuţul Marinică, care avea să se însoare cu bunica Marioara, şi aşa am apărut pe lume eu.

Dar povestea nu se termină aici.
După o sută de ani, mă urcam în trenul interregio Craiova-Bucureşti, cu destinaţia Târgul de Carte Bookfest, să cumpăr cărţi şi să beau bere cu prieteni din ţară pe care îi întâlneam doar o dată pe an, la târg.

Trenul a plecat din Craiova cu o întârziere firească de 15 minute, dar a mers bine până la Caracal. După ce am plecat din gara oraşului  unde cică s-ar fi răsturnat carul cu proşti (la care caracalenii retorchează instantaneu: "Carul a rămas aici, dar proştii s-au răspândit în toată lumea"), trenul a început să prindă viteză când, deodată, pe la Fărcaşele, am simţit o zguduitură şi trenul a frânat brusc şi puternic, aruncându-ne unii peste alţii şi bagajele peste toţi.

Am privit pe geam şi, cam la un kilometru în urmă, am văzut o coloană de fum negru urcând înspre cer. Trenul lovise ditamai camionul.

Lumea s-a dat jos din vagoane şi ne-am dus curioşi spre locomotivă.  Aceasta avea încastrată în botul său cabina camionului, cu tot cu şofer, mort nespovedit şi fără lumânare.  Impactul cu locomotiva fusese atât de puternic, încât smulsese cabina  şi o târâse cu ea, lăsând restul camionului - intact - la trecerea peste calea ferată.

La Fărcaşele, fiind o intersecţie cu un drum secundar, care ducea la un depozit sau siloz, nu-mi mai aduc aminte, nu era o barieră şi nici vreun cantonier. Totuşi  pasajul era semnalizat cu crucea sfântului Andrei şi cu semnale acustice şi luminoase.

Şoferul camionului, de parcă l-ar fi tras aţa spre moarte, depăşise maşinile care se opriseră regulamentar şi accelerase, vrând să treacă înaintea trenului peste pasaj. 

Acum atârna ca o păpuşă nearticulată, în cabina încastrată în botul locomotivei, de a trebuit chemat  un echipaj de la descarcerare ca să-l scoată de acolo, iar pe poteca de lângă calea ferată veneau, pe rând, alţi şoferi - colegi de-ai decedatului de la siloz, care asistaseră neputincioşi la accident, nevasta, o fiică, şi-apoi încă o fiică, şi am ştiut cine sunt pentru că plângeau în hohote.

Morala acestei povestiri, cum ar fi spus profesorul Adrian Cioroianu la emisiunea sa de la televizor, este că a fost o dată când până şi regele şi regina ţării respectau regulile, şi legile în general, în timp ce astăzi nu le mai respectă nici cei ce le fac, nici cei pentru care ele sunt făcute.

3 comentarii:

PUIU MANU spunea...

Foarte frumos domnule DODO NITA !Mi-am adus aminte ca ati inceput candva aceasta povestire si mi-ati promis sfarsitul pentru alta data.Sper intr-o minunata nuvela-ce o veti publica-impreuna cu altele-intr-un album pe care abia astept sa le ilustrez!Morala aceste povestiri ete actuala si la obiect!
Felicitari de la PUIU MANU

Dodo Niţă spunea...

Va multumesc, domnule Puiu Manu. Sunt onorat, asa cum am fost onorat de toate colaborarile cu dumneavoastra.
Tinem legatura.

tibipetrica spunea...

Astăzi ,"famelia regală" a multor autointitulaţi regi - ai manelelor,sau regine escoace magiciene, albe,negre, ne oferă ,cu tupeu nesimţit caracteristic, un "parteneriat "public nedorit de majoritatea romînilor .... Gesturile şi acţiunile lor au bulversat Europa,America ... Iată că şi romînii ,ca orice romîn care are comanda unui "buton" , devin regi ai şoselelor ..Sunt din ce în ce mai mulţi asemenea membri ai "casei regale a şoferilor regi de drumuri " ... Întîmplarea recentă relatată şi concluzia dvs.,în spiritul moralist al domnului Adrian Cioroianu ,cred că ne întăresc nedumerirea ,dar mai ales convingerea , că barierele bunului simţ au devenit simple vorbe ,iar noi chiar nu mai ştim de ce parte a barierei mai suntem ... Secolul trecut,la propriu şi figurat,de la regalul respect acordat acarului ,ca măsură a timpului şi spaţiului, nu a reuşit să determine şi evoluţia bunului simţ,al civilizaţiei, în România , odată cu fireasca dezvoltare economică ... Păcat că, vorbele Regelui Mihai I ,care defineau România ca o ţară primită de la copii noştri, pentru a fi oferită apoi copiilor ei -"Nu vad Romania ca pe o mosternire de la parintii nostri, ci ca pe o tara pe care am luat-o cu imprumut de la copiii nostri. Asa sa ne ajute Dumnezeu!" - devin,pe zi ce trece , o moştenire morală către generaţii care nu ştiu să scrie şi să citească despre Sufletul Neamului Romînesc ,atît de bine analizat de Constantin Rădulescu Motru... tot cam acum o sută de ani ...