miercuri, 16 ianuarie 2013

Christian Binet par lui-même




"Să mă bată Dumnezeu dacă vă mint"



René Goscinny spunea că, mic fiind, „voia cu tot dinadinsul să-i facă pe oameni să râdă”. Şi a reuşit cu vârf şi-ndesat. La fel şi micuţul său Nicolas.
Am amintit de Goscinny şi de Le Petit Nicolas pentru că, la o primă vedere, în această serie de întâmplări din realitatea imediată şi amuzantă a copiilor se înscrie şi albumul lui Christian Binet, L’Institution (apărut în 1981 şi reeditat în 2010 la Fluide Glacial). Cu menţiunea foarte importantă că avem de-a face cu un album autobiografic, în care autorul tratează cele mai marcante episoade din existenţa sa cu umor. 



                                 

Christian Binet (n. 1947) este un autor de bandă desenată de origine franceză şi a devenit celebru odată cu venirea sa la Fluide Glacial, unde l-a prezentat publicului pe Kador, singurul câine care ştie să citească din Kant, pentru ca mai târziu să-i aducă în prim-plan pe stăpânii lui Kador în bine-cunoscuta serie Les Bidochon. Dar una dintre piesele sale de rezistenţă o reprezintă acest album autobiografic, L’Institution, care îl are ca element declanşator, aşa cum spune însuşi autorul[1], pe Carlos Gimenez cu al său Paracuellos. 
Este o poveste despre cei mai importanţi nouă ani din viaţa lui Binet, acei ani care l-au modelat şi care l-au tot acoperit cu „o crustă groasă, opacă şi rezistentă la trecerea timpului”. Sunt reunite şi condensate, într-o compunere cu paralele inegale de numai şaizeci de pagini, mici şi mari întâmplări petrecute în toată această perioadă în patru locuri diferite: trei internate şi o tabără, şi toate religioase.
Încă din prefaţă Binet face pact (faimosul pact autobiografic) cu cititorul, mărturisind că toate aceste povestioare, chiar şi cele care par de necrezut, sunt „de o autentică autenticitate”. Pentru ca două pagini mai departe, când începe propriu-zis „Binet: viaţa şi opera mea povestite şi desenate de mine însumi”, să bată palma şi să spună: „Să mă bată Dumnezeu dacă vă mint”.
Prefaţa se numeşte „Composition française” şi chiar are structura unei compuneri şcolare ce se deschide cu cerinţa: „SUBIECT: Explicaţi în trei pagini ceea ce a stat la baza realizării acestui album”[2]. Astfel, autorul îşi integrează poveştile ulterioare într-un context, dând astfel un tablou complet pentru o cât mai bună înţelegere a textului şi a desenelor. Pe când avea şase ani, Binet e trimis de tatăl său să primească o educaţie aleasă şi să urmeze calea creştină la Institutul Notre-Dame, şcoală particulară cu internat. Şi de-aici începe caruselul vieţii în comun sub supravegherea preoţilor şi a măicuţelor, într-un sistem în care religia este impusă cu forţa, în care disciplina e lipsită de nuanţe, iar ipocrizia pluteşte în aer. Dar, mai presus de toate, începe lupta pentru supravieţuire într-o junglă a copiilor şi, paralel, devine tot mai ameninţătoare şi mai marcantă singurătatea: „Paradoxal, viaţa în comun petrecută într-un internat duce la individualism. […] Şi ce rost are să plângi când nu-i nimeni lângă tine care să te audă plângând?”
              


Sunt douăzeci de poveşti scurte (una dintre ele, de pildă, se întinde pe doar trei casete), care vin unele în continuarea celorlalte, uneori chiar pe aceeaşi planşă, lăsând impresia unei condensări atât a întâmplărilor, cât şi a punerii în pagină. Unele poartă numele unor personaje, altele rezumă, printr-un cuvânt, diverse episoade. Par frânturi, par amintiri disparate, par întâmplări din acelaşi loc, dar care împreună redau atmosfera mai multor locuri diferite, tocmai pentru a sublinia caracterul uniform şi stereotip al unui sistem.
Christian Binet îşi face un soi de autoterapie şi încearcă să se debaraseze, cum o spune chiar el în acelaşi interviu, de amintirile urâte, făcându-i pe cititori să râdă: „…e singura carte expiatoare din cariera mea”. Dar, în spatele acestui umor şi al „vitezei” cu care îşi etalează propriile amintiri, transpar cu uşurinţă lucruri grave şi foarte intime din viaţa sa (deşi mărturiseşte că unele sunt trecute sub tăcere). De altfel, recunoaşte că a avut curajul să le povestească şi să se elibereze de greutatea („crusta s-a crăpat şi a reapărut adevărata mea piele”) numai după decesul tatălui său, care avea un mare ascendent asupra sa.  
*
Pe lângă toate aceste informaţii de ordin biografic, acest album atrage atenţia şi prin unele aspecte ce ţin de stil şi de structură.
Prin urmare, din punct de vedere stilistic, există două situaţii în care pe aceeaşi pagină avem de-a face cu două stiluri diferite. Pe de o parte, este vorba de o aşa-numită intericonicité, în care apare o referinţă clară, şi discursivă, şi grafică, la Hergé. Este vorba despre un episod în care copiilor li se proiectează Tintin în Congo. Binet reia două casete (plus una în care apare titlul) din albumul hergéan şi le plasează în povestea lui, astfel că avem de-a face atât cu o împletire – contextuală – de stiluri, cât şi un element „citaţional”. 

  Dar inteligenţa lui Binet merge mai departe şi împinge posibilităţile de reprezentare până la suprapunere: arătând cum abatele Breuil se joacă oarecum cu aparatul de proiecţie prin sală („Şi acum, uitaţi, copii, Tintin merge pe parchet!”), ajunge la suprapunerea celor două stiluri de desen: „Şi-acum, Tintin merge pe faţa lui Aupetit!” 

                                    
                      
Pe de altă parte, într-o altă povestire, în care Binet îl ajută – în calitate, culmea!, de naş – pe preot la botezul unui bebeluş, este reprezentat un detaliu din biserică, dar într-un alt stil – biblic – decât stilul albumului: şi anume reprezentarea unei sculpturi ce-i înfăţişează pe Fecioara Maria şi pe Isus coborât de pe cruce. Acest detaliu e adus în prim-plan, lăsând în plan îndepărtat personajele care-şi continuă ceremonialul, şi face notă discordantă în raport cu celelalte casete de pe pagină. Aici nu mai e vorba despre suprapunere, ci despre alăturarea a două stiluri în aceeaşi casetă. 
            
Un alt aspect care ţine tot de stilistica întregului album, dar şi de felul în care este structurat, îl constituie apelul la fotografie, utilizată în acest context autobiografic cu efect documentar, desigur, ce ajută la autentificarea evenimentelor descrise. Este vorba despre cinci fotografii, ce completează textul prefeţei:
-         Prima îl înfăţişează pe Binet elev, în postura, promovată de fotografiile clasice, a elevilor care se prefac că scriu şi stau la poză. Interesant e însă faptul că aceasta are ca pandant fidel un desen care o precedă pe pagina (anterioară) de titlu.
  

-         În a doua îl vedem pe Binet într-un grup la şcoala de fete din satul natal.
-         A treia e tot o fotografie cu clasa, din primul an la institutul Notre-Dame, alături de învăţătoarea care i-a servit drept „model pentru personajul domnişoarei Morange”. De altfel, Binet vorbeşte în prefaţă de felul în care a ales personajele, unele fiind rezultatul mai multor persoane reale.
-         A patra fotografie este una de familie, cu „domnul Fritz, germanul care l-a salvat pe tatăl meu de la spânzurătoare” – autorul iar anticipează fără a intra în detalii un episod care va fi povestit, sub forma unei compuneri şcolare, în album.
-         În ultima fotografie apare faţada primului institut, Notre-Dame, aşa cum era în momentul publicării albumului, în 1981. Dacă prima fotografie era precedată de desenul căruia i-a servit drept model, aceasta este urmată, pe pagina din oglindă, de un desen care îi reia un detaliu şi care deschide, într-un prolog, povestea.
           

Din punctul de vedere al structurii la nivel narativ, putem vorbi de o simetrie prin opoziţie dacă luăm în considerare faptul că povestea începe încă din prefaţă. Dacă albumul se deschide cu amintirea primei zile petrecute la internat – când Binet este adus de tatăl său cu o zi înaintea celorlalţi şi, singur fiind, se joacă, sub supravegherea directorului, cu maşinuţă galbenă din metal –, în final îl găsim tot singur, după ce toţi colegii au plecat acasă, de data asta fiind uitat de tatăl său la internat…
*
Albumul L’Institution are mai bine de treizeci de ani şi se află printre primele titluri când vine vorba despre banda desenată autobiografică.
Nu ştim dacă Christian Binet şi-a dorit de mic, la fel ca Goscinny, să-i facă pe alţii să râdă. Dar asta a urmărit cu L’Institution şi a reuşit (în contextul în care structura de adâncime, a lucrurilor grave şi personale, nu se pierde din vedere pe parcursul lecturii). Chiar şi el a râs recitind albumul cu ocazia reeditării: „M-a făcut să râd ca şi cum altcineva l-ar fi desenat  în locul meu”.

Raluca Dincă




[2] De fapt, este un soi de mise en abyme: într-una dintre poveştile spuse şi desenate în carte, copilul Binet îşi arată măsura talentului la scris compuneri, impresionându-l până la lacrimi pe profesor.



Raluca Dincă a lucrat ca redactor la editura ART (colecţia romanelor grafice, etc). În prezent face un master "Bande dessinée" în  cadrul secţiei "Texte et Image" a Şcolii Superioare Europene de Arte Vizuale de la Angouleme - Poitiers (Franţa).

Niciun comentariu: